Cuvântul Rectorului - mesaj aniversar
|
După intrarea sub administrație românească a orașului, în vara lui 1919, o serie de personalități din România iau poziție cu referire la înființarea unei Politehnici la Timișoara. În septembrie 1920, Ministerul Lucrărilor Publice, sub conducerea căruia se afla învățământul tehnic, desemnează o comisie care, împreună cu factorii locali timișoreni, să studieze condițiile pentru fondarea Școlii Politehnice. În data de 11 noiembrie 1920, iată la 14 ani de la primul demers, este semnat de către Regele Ferdinand Decretul Lege privind înființarea, din 15 Noiembrie 1920, a „Şcoalei Politehnice” din Timișoara. Acestui monarh îi datorăm și memorabila frază rostită câțiva ani mai târziu şi care, între timp, a devenit deviza universităţii: „Nu zidurile fac o școală, ci spiritul ce domnește într-însa”. În 2 decembrie 1920, cunoscutul scriitor Camil Petrescu scria în cotidianul „Țara”: „Este de netăgăduit că această școală, prin înaltul ei nivel cultural, va contribui foarte mult ca să facă din Timișoara centrul intelectual pe care îl dorim cu toții”. În acest context aș puncta doar ce a însemnat Politehnica pentru dezvoltarea învățământului superior timișorean și regional. În 4 noiembrie 1938, Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj se transformă în Facultate de Agronomie, subordonată Politehnicii din Timișoara. În 1940, aceasta se mută la Timișoara unde funcționează în cadrul Politehnicii. La 30 iulie 1945 are loc promulgarea de către Regele Mihai I al României a Legii 617 pentru înfiintarea Facultății de Agronomie, în cadrul Politehnicii din Timișoara, unde a funcționat până la 1 septembrie 1948, dată la care s-a constituit ca Institut Agronomic independent. Încă din 1944, în memoriul adresat Regelui de către ministrul educației, privind înființarea unei universități în Timișoara (ce urma să cuprindă mai multe facultăți, dar în final s-a înființat doar cea de Medicină), se precizează că „Unele catedre vor putea beneficia de ospitalitatea Politehnicii din Timișoara, care este bine utilată și dornică de a contribui la consolidarea culturală a Banatului”. Reforma învățământului din 1948 avea să ducă la constituirea Institutul Pedagogic. Din lipsa unei clădiri proprii, institutul a funcționat, până la finele anului 1950, în clădirile Politehnicii, iar cei dintâi profesori ai noului institut pedagogic au fost recrutați din rândul unor eminenți dascăli ai Institutului Politehnic. Primul Rector al Universității de Vest, înființată pornind ca și construcție de la Institutul Pedagogic, a fost profesorul Ioan Curea, care a înființat Stația seismografică a Institutului Politehnic Timișoara. Au urmat înființarea institutelor de subingineri: 1970 Hunedoara, 1971 Reșița, 1972 Arad. În acest prim secol, Politehnica a contribuit decisiv la dezvoltarea modernă a orașului Timișoara sau a regiunii. Nu o să mai punctez ce a însemnat universitatea noastră prin numărul de absolvenți de-a lungul anilor, prin dezvoltarea sau suportul oferit cercetării stiințifice, prin ceea ce a reprezentat ca argument câteodată decisiv pentru atragerea de investiții în zonă. Brandul Politehnicii a însemnat și sport, muzică, artă, a însemnat și implicare în viața comunității. Am construit profesioniști, lideri pentru Timișoara, Timiș dar și pentru alte municipii sau județe din România sau companii de pe întregul mapamond. Cred că așa înțelegem cine suntem și ce așteptări sunt de la noi. În 1920 universitatea se înființa la 2 ani de la terminarea Marelui Război, primul război mondial, după ce, în ultimii 2 ani, regiunea Banat fusese proclamată republică pentru 4 luni și avusese 3 administrații diferite, cea românească fiind instituită de doar mai bine de un an. Mai mult, România nu fusese ocolită de epidemiile de tifos sau de gripă spaniolă din perioada de final a războiului. Deci o perioadă foarte grea. Dar unde suntem astăzi? Suntem mulțumiți? Unii probabil vor spune da, dar cred că majoritatea am spune nu. Și nu neapărat pentru că apărem sau nu în anumite rankinguri universitare. Nu pentru că avem un patrimoniu mai mare sau mai mic, chiar dacă aici chiar stăm bine. Nu pentru că reușim să atragem sau nu mai multe resurse financiare prin cercetare-dezvoltare. Ci pentru că în ADN-ul Politehnicii e scris că întotdeauna vrem mai mult, vrem să dăm totul, nu să ne mulțumim cu ce avem. Un proverb internațional spune că „în vremuri de criză, unii construiesc baraje, dar cei înțelepți construiesc poduri”. Poate că vremurile de acum, dincolo de restricțiile care ne deranjează, dincolo de faptul că ne scot din confortul social dat de modul de predare clasic, dincolo de o anumită presiune, ne oferă și oportunitatea de a construi aceste poduri de care cred că avem atâta nevoie. Și aceste poduri vor constitui forța comunității noastre, în care relația de parteneriat profesor-student constituie fundamentul procesului didactic iar serviciile administrative devin instrumente puternice în slujba îndeplinirii obiectivelor comunității. Poate că după ce construim sau reconstruim aceste poduri vom folosi mai mult noi și mai rar eu, vom înlocui unele decizii arbitrare cu metodologia sau lipsa de răspundere din unele cazuri cu asumarea. Cunoscutul filozof Soren Kierkegaard spunea că „Viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte”. Deci, cum va arăta Politehnica peste încă 100 de ani? Vom mai folosi amfiteatrele pentru cursuri sau vom avea o prezență la distanță prin folosirea unor ochelari sau lentile speciale iar pereții fiecărei locuințe pot fi tapetați cu un ecran de grosimea unei coli de hârtie? Ne vom mai deplasa la universitate cu mașinile proprii sau orașul va asigura un trafic bazat pe vehicule autonome? Vom mai merge la medic sau vom avea o monitorizare permanentă a sănătății prin intermediul senzorilor pe care îi vom avea instalați pentru diverse funcții de bază ale organismului? Va mai conta limba de predare a cursului sau translatoarele universale vor fi complet integrate în viața oamenilor? Învățământul va mai rămâne doar în sistemul Humboldtian sau va fi influențat de noi curente, cum ar fi cel al școlilor creative, al lui Robinson? Doar din aceste câteva idei și ne putem da seama că vor dispărea câteva profesii sau se pot schimba fundamental. Nu știm cum va evolua tehnologia pe un termen așa lung, dar, dacă reușim să construim la acest început de nou secol un fundament solid, cred că vom face față oricăror evoluții.
La mulți ani și multă sănătate, dragi politehniști! Vivat, crescat, floreat! Conf.univ.dr.ing. Florin DRĂGAN
|
În urmă cu 100 de ani, Timișoara reușea deschiderea primei universități din această parte de țară. A fost un demers care începuse în urmă cu 14 ani, în 1906, când Consiliul Municipal întrunit în 26 noiembrie propunea un memoriu privind necesitatea înființării unei școli politehnice. În 1907 primarul Carol Telbisz înaintează memoriul Ministerului Instrucțiunii Publice din Budapesta. Propunerea avea să fie respinsă. La 29 aprilie 1912, Consiliul Municipal se adresează reputatului profesor Kornel Zelovich, de la Politehnica din Budapesta, cu rugămintea de a susține și argumenta necesitatea întemeierii unei instituții tehnice universitare la Timișoara. Acesta elaborează un memoriu foarte documentat, prin care demonstrează necesitatea înființării celei de-a doua Politehnici în Ungaria. Chiar dacă între timp începe și primul război mondial, Ministerul deleagă o comisie formată din rectorul Politehnicii din Budapesta și 9 profesori care să discute cu Primăria orașului Timișoara. În cele din urmă, în februarie 1917, iată, la 10 ani de la primul memoriu înaintat, comisia își prezintă concluziile și, totodată, acordul pentru înființarea celei de-a doua Politehnici a Ungariei, recomandând orașul Timișoara. Evenimentele tulburi din anii 1917-1919 au făcut ca înființarea propriu-zisă să se lase așteptată.
